fara titlu

WordPressul ma intreaba ce vreau sa postez…..nu stiu, nu m-am hotarat, poate are el vreo idee.

Gandurile sunt multe,dar ce merita scris si ce merita sa ramana la mine in cap? Cam asa am zis mereu cand am vrut sa mai scriu ceva. Sunt mini-pesimista si semi-deprimata de ceva vreme. Am scurte momente de imi vine sa-i iau pe toti in brate si sa le zambesc si sa cant ” because I’m happy, clap if you’re happy, happyyyy”. Asta se intampla la trezire si mai dureaza vreo 2-3 ore. Apoi imi vine sa-i strang pe toti de gat si sa nu mai cant „I’m happy”. Restul zilei sunt in stare de autoconservare, hibernez.

Problemele, m-am gandit eu, sunt generate de oameni care absorb energia celorlalti si dauneaza sanatatii lor. Nu se simt bine pana nu fac rau in orice modalitate: o vorba, o privire, un gest cat de mic. Psihic, suntem toti fragili. Fizic, majoritatea nu observa sau nu vor sa observe. E mai simplu sa faci rau decat sa faci bine. Nu ar fi mai simplu sa adormi cu zambetul pe buze si inima tresarind de bucurie inexplicabila,doar pt ca te-ai purtat frumos si ai fost placut? De ce sa adormi incruntat de furie si nemultumire?

Acum o saptamana, am trait o alta experienta deosebita, in urma careia 2 zile am fost bucuroasa si incantata de oameni in general. E un record, trecand de la 2 ore la 2 zile. Imi face bine sa stau langa copii, imi plac copiii si avem multe de invatat de la ei. Sunt lucruri pe care noi, din cauza rutinei si a vitezei cu care trecem prin viata, le uitam sau nu vrem sa le luam in seama. Faptul ca ei au niste parinti deosebiti care ii ajuta sa-si traiasca asa cum trebuie copilaria si ii sprijina asa cum ar trebui toti parintii sa o faca, imi confirma ca mai exista si „oameni umani”. De aici incantarea mea si buna dispozitie.

Acum pot sa ii raspund WordPressului ce vreau sa postez: o multumire pt Ioana si dna Vlaiculescu, pt ca ceea ce fac ele se reflecta in psihicul si spiritul meu, iar cuvintele nu mai au loc.

Anunțuri